De ani buni, examenul de titularizare din învățămîntul preuniversitar la limba și literatura română avea o structură bine conturată. Trei subiecte: primul de literatură, care viza scrierea unui eseu sintetic despre cîte un scriitor canonic, al doilea de limbă (morfologie, lexicologie, sintaxă), în fine, al treilea de didactică (curriculum, proiectare, evaluare). În 2012, ca încununare a reformelor recente, s-a produs o modificare capitală: au rămas doar două subiecte, ambele de metodică & didactică. Modelul anterior avea cîteva carențe. Pe de o parte, aproape deloc discutat, era neajunsul de conținut, anume gradul redus de dificultate a cerințelor. Practic, un absolvent mediu de liceu (în cazul literaturii), respectiv de gimnaziu (în cazul gramaticii) ar fi putut oferi răspunsuri onorabile. De aceea, ierarhia depindea, mai degrabă, de soluționarea celui de-al treilea subiect axat, în principiu, pe teorie didactică. Pe de altă parte, o întreagă intrigă subterană s-a țesut în jurul dimensiunii instituționale a evaluării: cine evaluează (comisiile cuprindeau exclusiv profesori experimentați din preuniversitar, deși metodologia prevedea implicarea specialiștilor universitari)?; unde se evaluează (uneori, cu excepția județelor-pilot, lucrările erau trimise în centre regionale)? Ce se va întîmpla cînd examenul național va fi transformat în examen la nivelul școlii (în care directorul, secondat de consiliul administrativ, organizează concursul)? Toate aceste posibile dezbateri polemice au devenit, din păcate, nesemnificative în comparație cu monstruoasa problemă de fond ridicată de titularizarea din 2012. Căci niciodată, parcă, principiile acestui examen nu au fost atît de viciate. Absurdul elaborării subiectelor de acum îl depășește chiar pe acela de la începutul anilor 2000, cînd titularii se alegeau prin hazardul testelor grilă. Iată, în rezumat, subiectele: cel d