Călătoria până la Mănăstirea Dobrovăţ din judeţul Iaşi ar putea fi, pentru un pelerin, o formă de penitenţă. Şoseaua desfundată e urmată de drum forestier, o bucăţică de asfalt şi din nou drum de pământ, purtând urmele carelor, ca pe vremea răzăşilor lui Ştefan Vodă. Nu dăm înapoi nici când calea e îngustată de buştenii doborâţi la pământ. La câteva verste distanţă ne aşteaptă minunata biserică a Dobrovăţului, ctitorie a marelui voievod. Imediat ce am depăşit liziera pădurii, o zărim în depărtare. Sunetul clopotului vine stins până la noi. Înconjurată de ziduri pe jumătate năruite, cu clopotniţa aplecată într-o parte ­ imagine moldavă a unui "turn din Pisa" ros de o boală fără leac ­, Mănăstirea Dobrovăţ e scăldată totuşi într-o lumină pe care n-o întâlneşti mereu, oriunde. O lumină şi o linişte care aparţin, din vechime, locurilor sfinte.

Dăm ocol şi intrăm în curtea aşezământului printr-o spărtură în zid, la indicaţiile unui băieţaş. Două păsări îşi iau zborul din clopotniţă. Apoi, din nou, linişte. Asta până când dinspre partea de apus, dintr-o clădire ce aminteşte mai degrabă de un internat decât de o mănăstire, porneşte spre noi, cu pasul mare şi haina fluturându-i în vânt, un călugăr subţire ca un fir de fum. Părintele Mercurie avea să fie cel dintâi ghid al nostru în povestea Mănăstirii Dobrovăţului. Intrăm cu el în biserica mare.

Ultima dintre ctitoriile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ­ înălţarea ei a început în aprilie 1503 şi s-a încheiat în august 1504, la scurtă vreme după ce voievodul trecuse la cele sfinte ­, biserica mare, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, a fost desăvârşită de fiul său, Bogdan al III-lea, zis şi Şchiopul. Minunata pictură a fost realizată însă abia în anul 1529, în timpul domniei unui alt fiu al voievodului, Petru Rareş. Se spune că, aşa cum există un albastru de Voroneţ, e şi un albastru al Dobrovăţului..." Îl ad