Se ştie că mamele au obiceiul de a-şi dădăci odraslele în fel şi chip. Iar asta e de când lumea şi pământul. În timp, pentru a însoţi sfaturile înţelepte, românii au conceput tot felul de proverbe şi pilde. Unele mai dăinuie şi astăzi, iar pe alte câteva rămâne să le descoperim în cele ce urmează.

Românul, scria învăţătorul George Cătană în 1925, „pe unde l-a lăsat Dumnezeul sântul să-şi trăiască traiul, cu puterea lui de gândire şi spiritul său ager de observare, şi-a format diferite proverbe pline de învăţături adânci, tot atâtea pilde, vorbe înţelepte, gândiri filozofice, care fac cinste acestui vrednic popor“.

Se spunea, odată, că mama nu-i dă copilului, cât e mic, să mănânce peşte, „căci e în credinţa că copilul rămâne mut. Vedeţi, câtă filozofie e în această credinţă! Mama nu vrea ca copilul ei să rămână mut, de aceia nu-i dă peşte să mănânce. De fapt, copiilor nu se dă peşte pentru ca nu cumva înecându-se cu vr’un os să moară, ori să rămână schilavi pe toată viaţa. Dar poporul nostru nu spune asta direct. Dacă mama totuşi e silită să dee copilului peşte, atunci trebuie să zică, înainte de a mânca copilul, de trei ori vorbele: «Peşte mut, copil limbut». Şi atunci, copilul nu rămâne mut ca peştele“.

„Mai aşteaptă, că aşteptând vei creşte!“, îi spunea mama copilului mai mic atunci când el, dorind să capete mâncare, jucării sau alte lucruri înaintea celorlalţi, devenea nerăbdător. „Şi copilaşul se astâmpără, căci şi el vrea să fie mare, ca ceilalţi frăţiori, ori ca părinţii săi“.

„Nu-i bine să meargă copiii napoişilea“

Când vine momentul să crească şi să meargă la şcoală, „mamă-sa îl ia de mână, îl duce la şcoală şi unge în forma crucii păreţii cu miere de stup, pentruca să-i fie copilului şcoala şi traiul de şcoală dulce ca mierea, şi să tragă copiii la şcoală ca albinele la coşniţă“.

Atunci când se joacă, ăi mici