Când eram student, scriam versuri şi i le trimiteam lui Geo Dumitrescu, semnatarul rubricii "Poşta redacţiei" din "Contemporanul".

Prietenul meu, George Arion, îi trimitea şi el versuri, semnate "George Mareş". Geo Dumitrescu nu ne dădea mare atenţie (primea foarte multe scrisori). Totuşi, la un moment dat, l-a remarcat pe George Arion şi i-a publicat câteva poeme într-un chenar rezervat debutanţilor. Dorind cu ardoare să-mi văd şi eu versurile tipărite, miam luat un pseudonim , "Ioana Matei" şi i-am trimis lui Geo Dumitrescu noi texte. De data aceasta, el le-a dat toată atenţia. Am perseverat (diabolic) şi am expediat pe adresa revistei o serie de poeme de o senzualitate femină provocatoare (îmi aduc aminte doar trei versuri: "Pe trupu-mi gol se-aşează mii de fluturi,/ Un freamăt alb de aripi şi săruturi/ Din care nu poţi, prinsă, să te scuturi."). Geo Dumitrescu a intrat, febril, în joc şi mi-a publicat multe dintre ele. Apoi, când a devenit redactor-şef la "România literară", m-a prezentat entuziast cititorilor şi mi-a tipărit poeme, frecvent, şi în această revistă. Dacă o săptămână nu-i trimiteam nicio scrisoare, mă întreba el, la "Poşta redacţiei" unde am dispărut.

★★★

Într-o bună zi George Arion mi-a explicat că a luat bani pe poemele lui, de la casieria Uniunii Scriitorilor şi m-a îndemnat să mi-i iau şi eu pe ai mei. Mi-a plăcut ideea, numai că îmi trebuia o adeverinţă din care să rezulte că Ioana Matei sunt eu. M-am dus la sediul redacţiei şi i-am explicat secretarei situaţia. Ea, foarte amabilă, s-a pregătit să intre la Geo Dumitrescu ca să mă anunţe. În ultima clipă am rugato să-i spună că a venit să-l vadă... Ioana Matei, iar secretara, o femeie cu umor, a dat din cap zâmbind, în semn de complicitate.

− Puteţi să intraţi, mi-a spus ea, revenind peste câteva secunde. Prin uşa întredeschisă l-am văzut atunci pe cunoscutul poet, reda