Aveam cândva demult, într-o altă viaţă parcă, la Galaţi, un minunat profesor de filosofie şi de istoria religiilor. Îl chema Sergiu Tofan şi, într-o vreme, nu ştiu cum, ajunsese chiar şi deputat în Parlamentul României.

„Doamne!", mi-am făcut cruce când am auzit, „aşa ceva nu poate fi adevărat! Un om cinstit în Parlament! Trebuie să fie o greşeală!". Şi chiar o greşeală părea a fi, căci la un moment dat, când un post de televiziune, PRO TV parcă, a făcut o cercetare la faţa locului să vadă care parlamentar din ţară se ţine de cuvânt şi se prezintă cu adevărat la birou spre a se întâlni săptămânal cu alegătorii, Sergiu Tofan a fost singurul care era la datorie. Era o pasăre rară. Unică, de fapt. Aşa l-au şi prezentat la ştiri atunci, ceva de genul: „Uite, domnule, şi la ciudatul ăsta, căruia, după ce a fost ales, chiar îi mai pasă şi care încă îi mai întreabă una-alta pe alegători!"

Ceea ce nu ştiau nici reporterii ştirilor cu pricina şi nici măcar alegătorii era că profesorul meu era cu adevărat un om care avea credinţă. După Dumnezeu (a făcut la un moment dat şi Facultatea de Teologie), credea cel mai mult şi mai mult în valorile democraţiei. Dar, ca orice om credincios, ştia bine să-l dibuiască şi pe ucigă-l toaca. Pentru el, dracul, căci altfel nu putem să-i spunem, era reprezentat de Ion Iliescu şi de FSN-ul lui postdecembrist.

Sergiu Tofan avea doi copii, o fetiţă şi un băiat. De câte ori băiatul - căci el era mai neastâmpărat - făcea câte o prostie, nu-l bătea, nu-l certa, ci îl îmbrăca frumos şi îl scotea din casă spunându-i: „Nu se mai poate cu tine! Te duc şi te-nscriu în FSN!". Copilul, deştept şi el, începea să plângă cu şiroaie de lacrimi, opunând rezistenţă şi graseind comic: „Nu! Nu! Nu mă-nscrrrie-n FSN! Prrromit că o să fiu cuminte şi nu o să mai fac nimic rrrău şi n-o să mai spun nici o prrrostie, dar, te rrrog din suflet,