Noroc cu facebook-ul. Că de aici a început. Încet încet, ne-am adunat cu toţii pe creaţia asta a lu’ nea Zuckerberg şi tot încet încet s-a născut şi ideea cu reîntâlnirea.

În 1996, ne plăcea să spunem despre noi, colectivul clasei a XII-a D de la Liceul Economic „Mihail Kogălniceanu“, că suntem cel mai unit dintre toate. Probabil că şi eram. La noi, iarna era ca vara şi primăvara ca toamna, căci nu era vacanţă fără excursie şi n-a fost zi de naştere fără petrecere.

Credeam că aşa ca noi nu se distrează nimeni, că aşa dirigă (domnişoara Valeria Scarlat) n-are nimeni, că aşa colegialitate n-are cum să mai fi existat. Făceam în clasă valuri precum suporterii pe stadioane, chiuleam în grup ca să mergem în parc, lipeam monede de podea ca să-i tachinăm pe profesori, stricam (ne)intenţionat scaunul de la catedră şi udam bine-bine tabla chiar înaintea orei, puneam cretă în cola şi ne stropeam cu cerneală, ne suflam unul altuia, copiam de pe fiţuici trecute de la unul la altul, căutam prin buzunarele hainelor agăţate în cuier, mărunţiş, ca să ne luăm un corn, produs în regie proprie. Ce vremuri...

Ne-am întâlnit sâmbătă, după 16 ani, curioşi, dar mult diferiţi. Părem neschimbaţi, dar dincolo de ridurile fine, kilogramele în plus sau în minus, verighetele de pe deget, nu mai suntem ei, adolescenţii din ’96. Suntem noi, oamenii cu job-uri, cu copii, cu datorii la bănci, cu opţiuni politice, cu soţi/soţii, cu acea greutate care pare să-i crească pe umeri oricărui adult, oricât de mult ar dori să rămână adolescent.

Îmi pare rău că au lipsit unii colegi, îmi pare bine că i-am întâlnit pe cei care au participat. Este un moment pe care mi-l voi aminti întotdeauna cu bucurie. Sunt mândră de toţi colegii mei de liceu, şi de cei plecaţi în străinătate şi de cei care au rămas în ţară. Sunt oameni care au luptat să fie ceea ce sunt, care continuă să lupte