Cum era de aşteptat, incapacitatea clasei politice româneşti de a se reforma la nivelul substanţei şi modului său de a-şi concepe rolul în societate a adus-o pe aceasta într-o situaţie de criză acută.

În timp ce societatea civilă a părăsit tot mai mult defetismul şi dezinteresul dezabuzat faţă de scena publică, angajându-se în dezbateri, participare electorală şi chiar multiple iniţiative de protest caracteristice „puterii celor fără putere" (demonstraţii stradale, greve, inclusiv greve ale foamei), funcţionarea establishment-ului politic şi-a vădit progresiv şi accelerat tot mai mult carenţele. Acest ultim fenomen a fost şi rezultatul unei alte tendinţe manifeste: aceea a integrării progresive a României în structurile comunitare multiple ale Europei.

De la sancţionarea abuzurilor şi a procedurilor incorecte în materie de programe şi fonduri europene la evidenţierea incapacităţii administrative şi a celei referitoare la atragerea fondurilor europene în ţară, s-a ajuns în scurt timp la avertizări cu privire la absenţa euroconformităţii procedurilor politice, la evidenţierea carenţelor instituţionale româneşti, la abuzurile personajelor politice de mare vizibilitate şi la punctarea contrazicerilor flagrante în materie de legislaţie şi de aplicare a legilor curente. Toate acestea privesc funcţionarea întregului sistem politic românesc, nu doar a unui partid ori a unei coaliţii de partide oarecare, şi, deşi reprezintă concluzii referitoare la ultimele două decenii de politică de la noi, au în vedere mai ales precipitarea anumitor comportamente şi reacţii din ultimii ani şi, mai ales, din ultimele luni.

Prins între două presiuni importante, cea străină, greu de neglijat, şi cea internă, de „jos", sistemul politic românesc a intrat într-o criză acută, evidenţiind slăbiciunile care îl caracterizează, atât la nivel sistemic, cât şi la nivelul actorilor,