Noaptea era pe sfârşite când am intrat în oraş. Eram obosit, după ce rulasem ceasuri întregi prin ceaţă, cu ochii pironiţi la banda albă din mijlocul şoselei, reper sigur, pe care aburii lăptoşi îl năşteau cu o zgârcenie vâscoasă. Printre case bura slăbise şi farurile tăiau tulnice lungi de lumină, stridentă în ceasul de somn al urbei. Rulouri coborâte peste ochii închişi ai ferestrelor joase, grădini melancolice, grele de rouă, întinse până în stradă, ici-colo, la porţi, câte o bancă de taifas, în aşteptare.

Înaintam fără grabă, păstrându-mi vechiul reflex ce mă proteja de agresiunea vremurilor: îmi purtam ochii jos asupra peisajului urban, lăsând să defileze la periferia câmpului meu vizual armata de panouri publicitare – unele gigantice – care, în cartierul cu aer patriarhal, îmi păreau pânzele corăbiilor unui timp urât. Mă exasperau anonimii cu chipuri de bovină extaziată, fericiţi că fumau nu ştiu ce ţigări, că îşi achizitionaseră o maşină "tare" sau cei care vorbeau la telefoane mobile "oricât, orice, oriunde, cu oricine", cum spunea îndemnul unei ubicue reclame. Evitam vederea panourilor nu fără efort, semn că reflexul era mai mult dorinţă decât reflex, conştientizându-mi amuzat satisfacţia nevrozată şi ineficientă, pe care mi-o ofeream oarecum eroic. Mai era însă ceva care îmi sporea concentrarea în războiul personal cu publicitatea: în oraşele mari, unde reclamele se cocoţau pe ziduri, stâlpi ori faţade înalte, strădania de a nu le citi era mai mică. Dimensiunea omenească a orăşelului în care mă aflam obligase însă pe proprietarii panourilor publicitare să le aşeze jos, fapt care îmi condamna ochii la un zbor umilit, lipit trotuarelor. Reclamele erau însă mari şi greu puteau fi neglijate. Am accelerat, profitând de strada pustie, obsedat de chipul pictat al noii dictaturi în care banul şi ignoranţa străluceau voios. Rulam tot mai iute pe ceea ce –