”Mahatma Gandhi crede cu toată fiinţa în nobleţea inerentă fiecărui om. Inevitabilele eşecuri ale naturii umane nu l-au făcut să-şi piardă speranţa. El scria; Chiar dacă un opozant ar fi necinstit de douăzeci de ori, satiagrahi(n.n mişcarea indiană de promovare a non violenţei, aici are sensul de adept al acestei mişcări) trebuie să fie pregătit să îi acorde încredere a douăzeci şi una oară, căci încrederea implicită în natura umană este însăşi esenţa credinţei”, scrie Yogananda în cartea sa, ”Autobiografia unui yoghin”, într-un capitol în care descrie relaţia sa cu Mahatma Gandhi. E plăcut să ne amintim astăzi despre un lider politic (spiritual) unic în istorie, pe care ar fi putut să-l imite toţi liderii lumii şi, dacă ar fi făcut-o, cu singuranţă vieţile miliardelor de oameni de pe planetă ar fi purtat pecetea celor mai înalte valori ale existenţei. Deşi aş vrea să vorbesc astăzi despre ”încrederea în natura umană, ca esenţă a credinţei”, vreau să spun că agitaţia, respectiv criza de identitate, de repere, de bani, de valori, de speranţe şi de iubire, ce par să patineze nestingherite prin lumea de azi, fac, totuşi, un tărâm fertil pentru apariţia unui mare lider, de talia lui Mahatma Gandi. Aşa cum cele mai frumoase flori răsar în mâl şi cele mai înalte spirite au apărut tocmai din solurile dizgraţioase ale manifestărilor umane, cum marii sfinţi şi iluminaţi ai lumii s-au ivit din cenuşa celor mai grozave suferinţi şi prăbuşiri, în experienţa socială se aplică acelaşi principiu al înălţării. Este de aşteptat că această criză adâncă, ce pare să ne bulverseze ca popor, ca entitate universală chiar, nu-i altceva decât o prăbuşire a falsităţii, a ignoranţei şi a inconştienţei colective, pe ruinele căreia se vor naşte lideri noi, construcţii sociale noi şi, nu în ultimul rând, un om nou. Toate acestea nu sunt posibile, însă, fără credinţă, în forma ei de încredere repe