Naţiunile lumii s-au aflat vreme de o lună de zile, în cea mai teribilă confruntare a valorilor. Sportivii aflaţi în întreceri s-au luptat la propriu, s-au întrecut pe ei înşişi şi-au câştigat, ori s-au decuplat instantaneu de la spiritul competiţiei şi au pierdut. Există sportivi care au intrat în legendă, dar şi sportivi care au fost năruiţi de valoarea unor competitori antrenaţi şi dotaţi ca să nu poată fi învinşi. Un sportiv olimpic are privilegiul de-a concura cu elitele şi de aceea valoarea lui ca sportiv şi ca intelect este deosebită. La ultima Olimpiadă, cea care s-a încheiat ieri, sportul românesc a primit şi lauri olimpici, dar şi cununi de lacrimi din partea celor care au fost învinşi ori li s-au retras medaliile. Sportivii români au fost uitaţi în vâltoarea competiţiei politice interne iar premiile pe care ţara le poate oferi sunt aproape simbolice, întrucât un sportiv se află în glorie maxim zece ani, adică două trei cicluri olimpice şi doar atunci poate câştiga. Sportivii dedică antrenamentelor tot timpul copilăriei şi tinereţii lor iar după încheierea activităţii rareori ajung să-şi egaleze performanţele ca antrenori sau oficiali şi veniturile din anii de activitate. De aceea, în România întâlnim foşti sportivi în situaţii sociale disperate. Lansez o provocare sistemului politic românesc cu privire la crearea unor organisme specializate în susţinerea sportivilor de performanţă până la sfârşitul vieţii lor, deoarece sportivii au apărat prestigiul României, încununându-l nu o dată cu performanţe. Întro discuţie, cu Mihail Octavian Prunariu, reprezentat de marcă al sportivilor gorjeni, am aflat cu bucurie că sentimentul naţional este amplificat la nivelul oficialilor şi al întregii asistenţe, atunci când sportivii sunt învingători, urcă pe podium şi li se cântă imnul ţării lor. „Nu ştiţi ce sentiment deosebit produce o victorie sportivă. Ochii lumii