Acum câteva săptămâni un psihopat intra înarmat până în dinți într-o sală de cinema și trăgea în plin în spectatori, omorând 12 oameni și rănind vreo 60. Presa a titrat, ”masacru” – după episod, desigur. Mă întreb, în ipoteza că cineva ar fi asistat la toate pregătirile făcute de asasin, în ce moment ar fi trebuit să se gândească în același termen? De (potențial) masacru? Când oare ar fi fost de dorit să-i spună pe nume și apoi, în consecință, să încerce să-l împiedice? Când autorul și-a cumpărat arsenalul? Când l-a luat cu el? Când a intrat înarmat în cinema? Când a ridicat armele și le-a îndreptat spre public? Când? Sau, ca să pun o întrebare și mai retorică, vi s-ar părea normal ca acest potențial martor să explice apoi poliției – presupunând că ar supraviețui – : ”Da, într-adevăr știam că și-a cumpărat toate armele astea. L-am văzut punându-le în mașină, l-am urmărit echipându-se și intrând în cinema, am fost lângă el când s-a pregătit să tragă. Cum adică, de ce n-am făcut nimic? Ce întrebare! Păi de ce era să fac ceva cât timp nu trăsese un singur glonț? Am fost sută la sută sigur că e vorba de un masacru doar după prima rafală.”
Înțeleg că multă lume e deranjată când acțiunile puterii USL sunt descrise în termeni de ”lovitură de stat” sau ”puci”. Nu mă refer aici la propagandiști gen CTP sau Ciutacu, nici măcar la oameni angajați partizan. Mă refer la oameni de bună credință, inclusiv unii care sunt categoric împotriva la ce face guvernarea Antonescu-Ponta. Chiar și dintre ei sunt unii cărora termenii aceștia li se par exagerați. Li se pare complet deplasat să se vorbească de lovitură de stat sau puci, de obicei cu argumentul că doar n-a ieșit niciun picior de soldat sau tanc pe vreo stradă.
Aș face o paranteză, de dragul corectitudinii istorice. Ideea, ipoteza că o lovitură de stat se dă exclusiv prin intermediul forței militare este greșită, și
