Alaltăieri pe la prânz mă aflam în Ploieşti. Staţionam în faţa unui anticariat circular, cu cărţi zidite minuţios de jur împrejur. Fata care negustorea marfa copertată, rânduită mai degrabă pe reguli de luciu şi carton, decât pe criterii valorice, de altfel greu de aproximat, mi-a acordat toată atenţia cu atât mai mult cu cât eram singurul client. În apropiere, pe băncile scuarului central, persoane îngândurate păreau a mă cerceta discret sau de-a dreptul.La un moment dat, un bărbat s-a ridicat hotărât şi a luat-o spre mine mânat de urgenţa de a spune sau înfăptui ceva.Ce facem? – mă somează el. Stăm? N-am priceput şi i-am arătat spre cărţi. Nu domnule, zice omul, ce facem cu nemernicul? Capitulăm, cădem de proşti? Nu ştiu, zic, eu scriu, e tot ce pot face. Să ieşim în stradă, zice, să mergem la poarta lui, acolo unde ţine cuvântări zilnic de-mi vine să vărs când îl aud, şi să-i strigăm ce i-am mai strigat.Mergeţi, zic.Lumea e în concediu, revolta se consumă acasă sau pe plajă. Vă înşelaţi, domnule Avramescu, rosteşte tare şi apăsat omul şi mă gândesc dacă n-a spus-o pentru cei care, interesaţi de subiect, se adunaseră în jurul nostru.
Plec spre Bucureşti să cumpăr nişte scaune făcute de meşteri populari şi comercializate pe la Puchenii Mari pe marginea şoselei. Sună telefonul. Răspund mecanic unui număr necunoscut. E un rezervist din Bra?ov, m-a mai sunat cândva să-mi transmit că vorbesc la Antena 3 pe placul lui.Nu prea mai vorbesc fiindcă sunt mai mult la Sângeru. Acum îmi cere revoltat să facem ceva. E vorba, zice el precipitat, de un pericol naţional iminent. România trebuie salvată. Democraţia a fost făcută praf de o minoritate mafiot, sprijinită de forţe oculte. Îmi explică, în timp ce eu conduc, lucruri pe care le ştiu şi altele întărite cu argumente noi. Crin Antonescu este obligat să convoace de urgenţă CSAT. Urgent CSAT. Spuneţi-i asta din parte
