Dinamo - Barcelona, 11 august 2012, scor 0-2. Peste ani, statistica rece va relata faptul că ai noştri nu s-au făcut de râs, că au pierdut strâns cu, probabil, cea mai bună echipă din istoria fotbalului. Numai că acum, la ora la care poate că Dani Alves a şi uitat că a postat pe Twitter că a fost la Bucureşti, impresiile culese de la faţa locului sunt încă vii şi, pe alocuri, dor. Asta pentru că am fost sâmbătă seara pe stadion şi pentru că n-am simţit niciun moment că sunt martorul unui meci mare chiar la noi acasă. Nici în tribune, nici în teren. Cauzele sunt multe, identificabile, şi, sperăm noi, corectabile.
Atmosferă de teatru, nu de meci
O partidă cu Barcelona ar trebui să însemne mai mult decât strategii de vânzare a biletelor. Ar trebui pus în mişcare un mecanism de marketing şi de imagine incredibil, unul care să-l determine pe omul care a plătit o sumă consistentă pe bilet să se simtă martorul celui mai mare eveniment sportiv la care a participat. Aşa, aplauzele sporadice la tiki-taka Barcelonei ori valurile din tribune nu ţin loc de senzaţii, de trăiri. Altfel ar fi fost cu galeria "câinilor" în peluză ori, să zicem, cu steguleţe alb-roşii pe scaune şi cu mai mult aplomb de la staţia de amplificare. Show-ul ar fi fost total. În loc de asta, am avut parte de o atmosferă de teatru, completată perfect de partitura Barcei, plină de actori desăvârşiţi sâmbătă seară.
De ce profitul nu e bun întotdeauna
Suntem convinşi că organizatorii au fost plini de intenţii onorabile atunci când au plănuit amicalul lui Dinamo cu Barça. Numai că nu am înţeles deloc de ce, atunci când au văzut că nu s-au vândut toate biletele, n-au fost de acord ca locurile goale să fie populate cu juniorii "câinilor". Ar fi fost un gest normal şi extrem de apreciat de către piticii dinamovişti, care nu ştiu exact când se vor mai întâlni cu o asemenea ocazie. N-ar fi co
