Cândva, taică-meu s-a întâlnit la Chişinău cu un şef de depozit de la care urma să ia pentru necesităţi colhoznice nişte motoare electrice. Omul, aflând de unde e tata, şi-a amintit cu înviorare că, de fapt, cunoaşte locurile şi că, în tinereţe, instalase nemţilor din localitatea lor de lângă Sălcuţa noastră cazane de încălzire şi alte dispozitive menite unor gospodării cu preocupare pentru un minimum de civilizaţie sanitară şi de confort.

Era, povestea cu nemţii, atât cât o fi fost adevărată sau amintită cu fidelitate, înainte de 40. După 40 nemţii au plecat, iar gospodăriile lor au fost făcute, pretutindeni, una cu pământul de... localnici. Cu tot cu cazane, care te-ai mira dacă au fost folosite de cineva conform destinaţiei. Taică-meu era uimit că încă de pe atunci, deşi „împărţeau" aceleaşi meleaguri mioritice şi aceleaşi greutăţi ale vieţii săteşti, vecinii germani de peste deal aveau gustul pentru nişte lucruri „normale", în timp ce moldovenii nu au mai putut depăşi performanţa tizâcului... (uneori, aproape poetizat la noi, vorba vine). De altfel şi acum, când mai ajung prin satul meu sau altele, mai facem deseori slalom printre „plăcintele" de tizâc puse la uscat de-a lungul hudiţelor. (De ce o mai fi trebuit conductele de gaze, ca nişte vene galbene dezgolite, de-a lungul drumurilor desfundate, ale proastei politici a statului faţă de sat în general? Cine-şi mai poate permite să-şi încălzească locuinţele - şi acestea deseori construite fără pic de spirit pragmatic - cu gazele inaccesibile ca preţ pentru comunităţile săteşti?). Despre ce să mai vorbim, dacă pentru mulţi un „kubametru" de lemne pentru iarnă rămâne şi acum o preocupare vitală?

Nu-mi plac deloc comparaţiile de proastă resemnare, de falsă „presărare a cenuşii pe cap", de felul „moldovenii nu-s ca nemţii" sau, de pildă, „fă, Doamne, din moldoveni, măcar o sută de ceceni", cum cânta odată