Margareta Pâslaru, Eu şi timpul. Viaţă, vocaţie, viziune, prima parte, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2012
Margareta Pâslaru a avut ideea inspirată să-şi povestească viaţa într-o carte, aşteptată de multă vreme şi de multă lume (inclusiv de mine). Ca şi pentru alţii (de exemplu pentru Dan Mihăescu şi Alex. Leo Şerban, autorii unor texte introductive), cunoscuta cântăreaţă a fost "idolul tinereţii mele". Numai rusoaica Alla Pugaciova, şi ea o fiinţă imposibil de ţinut în lanţuri, mai reuşea atunci să transmită ascultătorilor, prin cântec, senzaţia de avântare în largul cerului. Margareta Pâslaru a avut − şi are în continuare – o viaţă furtunoasă.
Muncă, pasiune, succese ameţitoare, familie, crearea unei cariere în America, aproape fără legătură cu aceea din România, experimentarea altor forme de creaţie decât muzica (moda, de pildă). De fapt, nu este vorba de o viaţă, ci de o sută de vieţi, trăte simultan. Din păcate, cartea nu este construită bine. Momentele biografice au fost amestecate ca nişte cărţi de joc rezultatul fiind o combinaţie aleatorie de impresii, citate, relatări şi mărturisiri, din care nu se înţelege aproape nimic.
Ar fi nevoie – în cazul unei reeditări − de intervenţia unui profesionist al scrisului sau, măcar, de adăugarea unui tabel cronologic pe baza căruia am putea ordona, în mintea noastră, cursul vieţii acestei mari artiste.
