După cinci ani de haos financiar, zona euro începe să semene izbitor cu Japonia „deceniului mort“

Acum cinci ani, nimic nu tulbura economia globală. În prima săptămână din august 2007, previziunile investitorilor și ale marilor bănci centrale indicau creșteri de două-trei procente în dreptul SUA și UE. Apoi, în 9 august, au apărut primele semne de furtună. Gigantul financiar francez BNP Paribas a anunțat pierderi masive pe segmentul de ipoteci subprime. În aceeași zi, Banca Centrală Europeană (BCE) a fost obligată să injecteze 95 de miliarde de euro (adică 130 de miliarde de dolari, la vremea aceea) în fondul de lichidități de urgență. Criza începuse.

În primul an, reacția autorităților europene a fost modelată în funcție de modelul japonez - de fapt, de evitarea lui. Explozia datoriilor nipone dusese la faimosul „deceniu pierdut“ din intervalul 1991-2001. Perioadă din care analiștii învățaseră trei lecții. În primul rând, pentru a evita o asemenea stagnare trebuia acționat rapid; apoi, era esențială curățarea eficientă a bilanțurilor; nu în ultimul rând, era nevoie de acordarea de stimulente economice puternice și eficiente.

Datoriile nu se fac peste noapte. Să luăm exemplul consumatorului american. În 2000, datoria populației ajunsese la 70% din PIB. Ulterior, a crescut cu o pondere anuală de 4%, până când, în 2007, a depășit pragul de 100%. Cam același tipar a fost urmat și de guvernele și băncile europene: creditarea a crescut într-un ritm masiv și constant. Nu trebuia să fii analist economic ca să-ți dai seama că în spatele lor se adunau munți de datorii.

Criza a devenit oficială în momentul în care a fost evident că expunerea pe ipotecile subprime devenise regula, nu excepția, în mai toată lumea. Majoritatea activelor se devalorizau rapid. Datoriile au început să fie declarate nesustenabile, iar dobânzile au escaladat. Cu alte cuvinte, dup