Despre cazul Hidroelectrica s-a scris mult, folosindu-se o gamă vastă de abordări şi vehiculându-se numeroase consecinţe ale intrării companiei în insolvenţă.

Şi nu este de mirare că Hidroelectrica a fost subiectul-vedetă al acestei veri (iar tema de dezbatere nu a fost depăşită în popularitate decât probabil de cea a referendumului) în condiţiile în care este vorba despre insolvenţa unui „lider în producţia de energie electrică“, o companie care „şi-a întărit an de an poziţia în topul celor mai valoroase 100 de companii din România, ocupând, în anul 2010, locul al treilea“, aşa cum reiese din descrierea companiei de pe pagina web a acesteia.

Era aşadar evident că decizia „istorică“ şi „şocantă“, aşa cum a fost caracterizată deschiderea procedurii insolvenţei companiei de stat, avea să genereze multe discuţii cu privire la oportunitatea şi legalitatea unei astfel de decizii. În contexul în care şi strategia de comunicare a Guvernului pe această temă a fost stângace, iar pe alocuri inexistentă, era inevitabilă apariţia unui puhoi de articole în care au fost analizate rând pe rând consecinţele pe termen scurt şi mediu ce decurg din decizia, cel puţin discutabilă, luată de compania de stat.

S-a vorbit astfel despre revizuirea ratingurilor companiilor de stat, despre modificarea condiţiilor de creditare ale acestora, despre îngheţarea liniilor de credit în derulare, precum şi despre Fondul Proprietatea, care în urma deschiderii insolvenţei Hidroelectrica a fost obligat să reducă la zero valoarea acţiunilor deţinute în portofoliu, situaţie care a antrenat scăderea preţului de tranzacţionare al acţiunilor fondului (iar în cazul în care decizia intrării în insolvenţă s-ar dovedi nelegală ar putea fi luată în discuţie chiar şi o eventuală manipulare a pieţei de capital). În afara consecinţelor de ordin economic, mai îngrijorătoare este posibila deturn