Să începem cu puţină teorie. Ştim cu toţii, în principiu, ce este aceea o licitaţie. Se fac oferte şi se alege câştigătorul. La licitaţiile simple, câştigătorul e acela care dă mai mult. Restul îşi ţin banii în buzunar. Însă, există un tip de licitaţie în care toţi cei care au ofertat plătesc, iar câştigătorul este tot acela care dă mai mult. Acest tip de licitaţie se numeşte, tehnic, "all-pay auction".
Un exemplu. Licităm pentru un pachet de biscuiţi. Unul oferă 3 RON, altul 4 RON, iar altul 5 RON. Câştigă cel care a oferit 5 RON, însă şi cei care au pierdut plătesc şi ei sumele ofertate. Genul acesta de licitaţie se mai numeşte şi "licitaţie Tullock", după numele unui autor faimos în domeniul teoriei alegerilor.
De ce ne-ar interesa acest gen obscur de licitaţie? Pentru că dorim să înţelegem o chestiune foarte practică. Se spune adesea că în politică (doar) banul contează. Foarte posibil. Se mai spune că voturile alegătorilor se vând şi se cumpără. Iarăşi, posibil. Dar ceva nu e clar. Dacă politica este înţeleasă ca o piaţă, unde putem consulta preţurile?
Vedeţi deja dificultatea... Pe o piaţă liberă, participanţii lucrează transparent cu preţurile. Mergeţi pe orice stradă comercială, deschideţi orice revistă şi veţi remarca acest fenomen: preţuri peste tot. Cu litere roşii, mari. Cumpărătorii ştiu cu câţi bani vor să dea vânzătorii un pachet de biscuiţi, un stilou sau un tractor.
În politică nu este aşa. Sigur, ştim că - metaforic vorbind - voturile sau politicienii "au preţul lor". Dar nu vedem un sistem real de preţuri.
Lucrul cel mai bizar însă e altul. Pe o piaţă liberă, preţurile sunt corelate. Psihologic, noi ştim care este "preţul corect". Ştim (sau ne imaginăm că ştim pe baza unor socoteli empirice) cât "merită" o pereche de pantofi, o cutie cu mâncare pentru pisici sau o excursie în Malta.
În politică însă, preţurile
