Dacă Vestul rămâne cu totul pe margine, fără să dea o mână de ajutor revoluţiei, capacitatea sa de a juca un rol activ în modelarea Siriei post-Assad ar putea fi minimă.

Într-un moment în care regimul Assad pare tot mai şubred, sub im­pactul hemoragiei de înalţi dem­nitari care au întors armele (inclusiv primul mi­nistru), dar şi datorită asaltului tot mai pro­fe­si­o­nist din partea re­belilor, co­muni­ta­tea in­ter­naţio­nală încă se află la sta­diul în care dez­bate natura aju­torului pe care să îl dea opoziţiei. În curând, s-ar putea să fie prea târziu, iar Vestul se prea poate să se trezească în postura că nu a făcut nimic decisiv pentru a apă­ra un principiu pe care el însuşi l-a creionat – responsabilitatea de a-i proteja pe cetăţenii sirieni împotriva maşinăriei de război a propriului lor guvern. Iar lista mo­tivelor este foarte lungă. Ame­rica se află în plin sezon elec­toral, iar perspectiva afundării într-un alt Irak sau Afganistan are şanse minime să fie sprijinită de opinia publică. În plus, un nou război opţional ar putea fi vă­zut ca o veritabilă deturnare a aten­ţiei de la lucrurile cu ade­vă­rat importante – repararea fun­da­mentelor economice. Totodată, ar fi un pas contrar spiritului res­tructurării strategice asumat de Administraţia Obama, care a pro­mis terminarea costisitoarelor răz­boaie ce au marcat deceniul de după 11 septembrie.

Este, de­sigur, şi starea de spirit a Eu­ro­pei: nu doar că preocuparea sa principală este canalizată spre gestionarea crizei Greciei şi a Spa­niei, dar o parte dintre state au în­ceput să prioritizeze mai de­grabă investiţiile în capacităţi de apărare teritorială, semnalând in­tenţia de a nu mai participa la ex­pediţii militare în afara Europei. În plus, elitele de pe ambele ma­luri ale Atlanticului par să ex­cludă aprioric intervenţiile te­restre prea ambiţioase, care du­rează ani şi care îşi prop