Garanția anonimatului oferită surselor de platformele WikiLeaks n-a fost contestată în bătălia pentru audiențele uriașe pe care mediile le-au putut obține.

Dacă este să-i dăm crezare lui Daniel Dom­scheit-Berg, unul dintre fondatorii germani ai „celui mai periculos website din lume“, cum denumește el însuși WikiLeaks, vânătoarea de secrete inițiată de aus­tra­li­anul Julian Assange și de echi­pa sa a avut două resorturi: do­rința de transparență a unor ac­tiviști ai circulației libere a informației monopolizate de puterea discreționară a sta­te­lor sau de marile companii și schimbarea completă a pa­ra­digmei și tehnologiilor co­mu­nicării. Un grup minimal de ti­neri supercalificați într-ale com­puterelor a dezvoltat un proiect uluitor de dez­văluire a celor mai bine ascunse secrete po­li­tice, militare, corporatiste, de la afaceri de co­rupție la mii de telegrame diplomatice și până la informații de ordin strategic. În cartea pu­blicată după ruptura de Assange, Domscheit-Berg dezvăluie culisele organizației din care se retrăsese deja după trei ani febrili și ex­pe­riența incredibilă pe care a trăit-o în deplină uto­pie: „Pe Julian și pe mine ne-a unit cândva cre­dința într-o lume mai bună. În această lu­me... nu existau nici șefi, nici ierarhii și ni­meni nu și-ar fi putut clădi puterea privând oa­menii de acele informații care fac posibilă o relație de la egal la egal... Am privit în abi­suri și m-am jucat cu pârghiile puterii. Am în­țeles cum funcționează corupția, cum se spa­lă bani și cum se trag sfori în po­litică. Am vorbit numai la crip­tofoane care nu pot fi as­cultate, am călătorit prin lu­me, iar în Islanda am fost îm­brățișat pe stradă de oameni recunoscători“, aflăm din car­tea sa, tradusă în românește în 2011 de Laura Fota Karsch la Editura Pandora.

Numiți mai târziu „hack­ti­viști“, membrii organizației au rămas fideli ideii de transpa