N-ar trebui să ne surprindă faptul că există interpretări diferite şi competitive ale realităţii noastre politice, nici în vremuri tulburi, ca cele de azi, nici într-altele mai liniştite. Nu este vorba doar de opacitate, de rea credinţă, de interese, ori "dezinformare". Orice mesaj, iar realitatea ce altceva este, dacă nu o sursă neîntreruptă de mesaje?, conţine potenţialul diferenţierii, pînă la divergenţă, a lecturilor. Două izvoare alimentează acest deficit structural. Primul vine din formularea mesajului într-un limbaj oarecare. Între gîndul/sensul care se vrea exprimat şi semnele care-l îmbracă şi îl poartă, există o tranşee, care nu poate fi traversată niciodată fără pierderi. (Demonstaţia mea favorită este cea a lui Wittgenstein, din Tractatus Logico-Philosophicus!). Cel puţin o parte din articulaţiile iniţiale ale ideii rămîn inadecvat, ori incomplet, exprimate. A doua sursă este receptorul textului, condiţionat la decodificare de propriile limitări în stăpînirea limbajului de comunicare, de modele culturale de interpretare a diferitelor structuri semnificante, de inerţie, temeri şi nenumăraţi alţi factori sociali şi psihologici. Semnificatul iniţial traversează o nouă punte a suspinelor care, ca orice trecere fundamentală, se face doar cu plata vămii. Mai puneţi la socoteală şi pierderea inevitabilă de mesaj pe care o determină "zgomotul" canalului pe care circulă informaţia şi rezultatul este clar. Între "ceea ce era de spus", "ceea ce a fost spus" şi "ceea ce se înţelege din ce a fost spus" se naşte teritoriul inevitabilelor interpretări diferite. Realitatea politică ascultă şi ea de aceste legi universale ale comunicării. Acum, că ne-am pus la punct cu teoria, să vedem cum stăm cu practica noastră politică.
Faptele nu sunt lovite de ambiguităţi ruinătoare pentru capacitatea de a le interpreta. Uniunea Europeană, prin vocea lui Barroso şi a lui Vi
