Un strateg militar ar fi admirat secvenţialitatea atacurilor împotriva instituţiilor, care, la începutul lui iulie, încă nu erau controlate de susţinătorii Guvernului Ponta. Admiraţia lui ar fi crescut dacă afla cum poporul, prin referendum, poate legaliza micile scăpări ale acestui proces. Dar începea să-şi ia notiţe abia în momentul în care i s-ar fi povestit cum societatea civilă va fi reprezentată de „dogari“ (foşti purtători ai uniformelor de diverse culori), care sunt mecanismele de fraudare ale referendumului şi cum noul şef de stat (un civil „interimar“) îşi va recruta colaboratorii mai ales din zona militară. În plus, va beneficia de sfatul şi sprijinul celui mai experimentat preşedinte şi beneficiar al unor lovituri de stat, adus de atmosfera pucistă la a patra tinereţe, după ce primele trei fuseseră îngropate în tot atâtea mandate.
Acest plan era atât de bun, dar şi atât de departe de lege, încât nu dădea protagoniştilor dreptul să nu-l ducă până la capăt. Totuşi, la întâlnirea cu realitatea, totul pare să se transforme în ceea ce un recent editorial din Adevărul numea o Conjuraţie a imbecililor, după superba carte cu acelaşi titlu. Acest eşec internaţional, economic şi moral este numai unul de etapă. Când controlezi atâtea instituţii, când ai forţa mediatică de partea ta, când baronii locali te susţin şi când alianţa care şi-a asumat responsabilitatea acestui hara-kiri naţional are o popularitate de peste 50%, îţi permiţi să treci peste acest eşec şi să mergi mai departe. Cât de departe? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să răspundem în prealabil la altele: cum a fost posibil şi de ce, pentru moment, este un puci ratat?
Când Catherine Durandin, în precedentul număr din 22, vorbeşte de „modelul leninist exemplar“ ce caracterizează evenimentele din România ultimelor săptămâni, cred că ne oferă cheia înţelegerii răspunsului la
