Noul Cod de procedură civilă cere judecătorilor să stabilească durata aproximativă a proceselor după discuţii cu părţile. Termenul astfel stabilit trebuie să fie unul „optim şi previzibil“
Cel mai lung proces din România a durat 29 de ani, acesta fiind şi unul dintre cele mai întinse astfel de acţiuni din istoria dreptului. Dacă acest caz este doar o excepţie, realitatea de zi cu zi nu încetează să ne demonstreze că justiţia din România are, totuşi, o problemă, din acest punct de vedere. Durata medie a unui banal proces de succesiune, de exemplu, ajunge, fără să discutăm despre cazuri unde sunt de împărţit averi colosale, şi la doi ani de zile.
La fel se întâmplă cu procedurile de executare silită sau cu procesele dintre bănci şi clienţii lor, ca să dăm doar câteva exemple mai cunoscute. Nu mai vorbim despre atât de discutatele procese de insolvenţă. În aceste cazuri, de durata procesului depinde în mod direct soarta unei firme şi, implicit, a unor angajaţi. Noul Cod de procedură civilă îşi propune, printre altele tocmai rezolvarea, măcar parţială, a problemelor privind durata proceselor civile, dar şi stimularea comunicării între judecători şi părţile implicate în proces. Apar pentru prima dată noţiuni cum ar fi „termen optim şi previzibil“ sau „contestaţie privind tergiversarea“.
„Dorim ca cercetarea procesului să se facă în condiţii de lucru. Derularea procesului ar putea fi chiar mai puţin formală. Ar trebui să aibă loc un dialog între judecători şi avocaţii părţilor sau chiar între judecători şi părţile implicate în proces“, a spus profesorul universitar Viorel Ciobanu, fost decan al Baroului Bucureşti, dar şi omul din fruntea comisiei care a elaborat noul Cod de procedură civilă.
Sancţiuni pentru „tragere de timp“
Dacă în prezent, părţile implicate pot doar să spere că procesul va dura cât mai puţin sau dimpotrivă, după 1
