(La întâlnirea cu foștii colegi de liceu, despre care am scris săptămâna trecută, unul dintre cei care au lipsit a fost Nicolae Ceaușu (Niky). Paginile care urmează descriu povestea prieteniei noastre)

M-am despărțit de Niky Ceaușu la 1 februarie 1965, când m-a condus, împreună cu alți prieteni, la aeroportul din București. Emigram, împreună cu părinții și cu fratele meu, în Israel. ”Cine știe dacă ne vom revedea vreodată”, a spus el, și toți gândeam la fel. Nimeni nu își putea închipui atunci că socialismul de tip est european avea să sfârșească ”la lada de gunoi a istoriei” (ca să folosesc o expresie foarte dragă istoriografilor comuniști).

L-am cunoscut în 1959, în clasa a IX-a, când a venit la liceul nostru de la o altă școală. Diriginta ne prevenise că vom avea un coleg nou, un băiat inteligent, care fusese unul din primii la învățătură, dar care după moartea tatălui său, cu trei ani înainte, se schimbase complet. Nu îl mai interesa nimic, nu vorbea aproape deloc, și abia lua notele de trecere dintr-o clasă în alta.

Era un băiat slab, înalt, cu părul castaniu și ochii de un albastru spălăcit. Mama sa era funcționară în portul Constanța, și el avea o soră cu handicap fizic și mental, care locuia cu ei într-un apartament dintr-un bloc vechi dar elegant din centrul Constanței. După un timp, mama sa s-a recăsătorit cu un avocat, pe care Niky, inițial, l-a detestat ”din oficiu”, acceptând abia mulți ani mai târziu că era totuși un om foarte cumsecade.

S-a apropiat el de mine, atras probabil de lipsa mea totală de agresivitate, de pasiunea mea pentru muzică și dans (pe care o împărtășea) și poate și de faptul că eram, ca și el, unul din puținii neutemiști din clasă. Ne-am împrietenit și am devenit nedespărțiți, rareori trecea o zi fără să ne vedem, să ascultăm muzică și să pălăvrăgim vrute și nevrute. Era un anticomunist feroce, fiind convins