Destinul lui N. Steinhardt în comunism este marcat de amprenta fecundă a marginalităţii şi insurgenţei. Pentru mulţi dintre contemporanii

săi, ca şi pentru autoritatea comunistă, el este „nebunul“ ce sfidează, prin fiecare dintre gesturile sale, ordinea ce pare imuabilă. Cariera sa de critic şi de eseist este dominată şi de sentimentul defazării. Ca şi în cazurile lui Radu Petrescu sau Mircea Horia Simionescu ori Alexandru Paleologu, Steinhardt scrie într-o Românie socialistă cu care are puţine în comun. Impenitent şi iconoclast, fostul deţinut politic şi viitorul monah ocupă un spaţiu care se află într-un teritoriu ce este doar în aparenţă inocent politic. Criticul căruia îi place să se descrie pe sine ca pe un „diletant“ în ale literaturii duce mai departe filonul de libertate al pledoariilor articulate înainte de 1947.

Marginalitatea lui Steinhardt îi permite să exploreze teritorii ignorate de contemporanii săi. Entuziasmul care i-a fost reproşat este reflexul bucuriei regăsite de a fi în mijlocul unei culturi de care tăcerea interdicţiei de publicare şi detenţia îl despărţiseră. Doar o asemenea experienţă limită poate explica pasiunea cu care N. Steinhardt se dăruieşte foiletonului critic, reinventând, în comunism, o specie prin excelenţă interbelică.

Asemenea lui Alexandru George, Steinhardt nu este un „critic“ în accepţiunea pe care epoca o dă instituţiei. El nu ambiţionează să fie nici judecător, nici legislator. Miza nu este stabilirea unei ordini, ci etalarea investigaţiei intelectuale, de esenţă borgesiană. Fiecare dintre aceste texte este purtătorul unui mesaj secret, accesibil doar cititorului, ce recunoaşte în Steinhardt purtătorul de voce al unei lumi inacesibile privirii leneşe.

De aici, calitatea textelor lui Steinhardt de a apărea, astăzi, la trei sau patru decenii de la publicarea lor, proaspete şi neatinse de patina vr