Nu poţi susţine prin vot – şi în ciuda evidenţei publice covârşitoare - o bandă de infractori şi sociopaţi ce vor să pună stăpânire deplină pe ţara ta şi, în acelaşi timp, să te pretinzi cetăţean patriot, cu discernământ intelectual şi o judecată moral-politică funcţională.
Până acum câteva săptămâni era vorba despre ceea ce în economia politică constituţională se numesc supermajorităţi: „90% din populaţie care s-a săturat vrea, cere etc.“. Acum, post-referendum, când s-a dovedit că evaluarea magnitudinilor majoritare nu e chiar aşa de simplă (fapt care, de altfel, trebuia să fi fost ştiut de la bun început de către orice licenţiat în Wikipedia), s-a trecut la vorbitul în numele a „8 milioane (sau 7 sau 6 milioane) de români care...“ etc. În subtext, tot tema majoritarianistă. Suntem sub un adevărat asediu al apostolilor numerelor mari - voci auto-selectate să exprime gândurile şi sentimentele majorităţilor politice din ţara noastră.
Cum nu este clar dacă apostolii în cauză înţeleg ce spun de fapt, să formulăm noi cele trei teze politologice pe care ei le susţin implicit şi pe care le-au făcut să fie de mare actualitate zilele acestea:
1. Opinia majorităţii este necesarmente corectă şi este obligatoriu să fie respectată.
2. Opinia majorităţii poate fi convertită în mod natural în „voinţa poporului“ – altfel spus, ceea ce crede şi vrea o majoritate este în mod automat voinţa naţiunii şi interesul naţional.
3. Convertirea, revelarea şi concretizarea fără dubii a opiniilor şi preferinţelor majorităţii are loc în procesul de votare - adică votul este instrumentul nemijlocit şi incontestabil prin care se agregă şi formulează în mod lipsit de echivoc voinţa populară şi interesul naţional.
Sunt trei teze pe care le găsim discutate în deschiderea oricărei lucrări serioase dedicate raportului dintre d
