Pe Sami Damian l-am cunoscut după revoluţie, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi români plecaţi în străinătate în vremea ceauşismului. Venea din Germania, de la Heidelberg, în fiecare an şi trecea prin redacţie de fiecare dată, cu mici atenţii pentru doamne şi domnişoare. Dezbăteam aprins chestiunile politice la zi, nu ceda deloc atunci când avea convingeri, dar era atent la argumente şi urmărea până la capăt raţionamentul celuilalt. Înainte de alegerile din ‘96, Sami a lăsat de-o parte critica literară şi s-a angajat în campania dusă de 22 pentru alternanţa la putere. Când CDR şi Emil Constantinescu au câştigat alegerile, mi-a spus zâmbind hâtru: „mă bucur că am contribuit şi eu la căderea tiraniei feseniste“.
Într-o splendidă evocare a României literare, Ana Ipătescu 15, Gabriel Dimisianu vorbeşte despre „omul plin de tact şi bunăvoinţă (...), prevenitor şi totodată exigent, ascultându-i părerile şi profitând de ceva ce el avea din plin, iar eu deloc: experienţa contactului – şi a confruntării – cu literatura la zi. Fără dobândirea acestei experienţe şi a perspectivei pe care ţi-o deschide, nu poţi fi critic“. Şi nu e singurul scriitor care leagă şansa debutului său de întâlnirea cu Sami Damian.
De vreun an de zile nu-mi mai scria şi nu-mi mai trimitea texte. Ştiam că e bolnav şi că doar asta îl face să lipsească din fotoliul lui de atent observator al actualităţilor româneşti. Într-unul dintre ultimele texte trimise în 2010 şi apărute în 22, Sami scria: „România a fost singura ţară unde revoluţia a adus la putere tot o echipă din vechea gardă, chiar dacă, în costumaţie, ea era mai puţin tradiţională. Conspiratori abili au smuls puterea, jucând pe o carte falsă, mimând o metamorfoză care în fond era trucată“.
Astăzi, când S. Damian s-a stins, îmi vine să-i trimit un e-mail şi să-i spun doar: Sami, câtă dreptate a
