Neîncrederea FMI vine din comportamentul public de până acum al liderilor USL, care nu sunt deloc convinși că soluțiile existente sunt cele dezirabile, dar nu prea au ce face, și din tonalitatea isterică a politicii românești, care împinge inevitabil economia pe un plan secund.

Relația cu Fondul Monetar Internațional în­ce­pe să fie tot mai mult testul de maturitate al guvernelor României. Și, ca la bacalaureat, mi­za este să treci, să iei cinci, nu să performezi. E drept, în ultima perioadă s-au luat și niște note mai bu­ne, cu eforturi enorme în­să și costuri pe măsură pen­tru so­cietate și clasa politică. Pe de altă parte, faptul că există o continuitate în po­li­tica gu­ver­namentală a aces­tui an, deși avem deja trei guverne di­fe­rite, e de salutat. Faptul în si­ne e de salutat, motivul pen­tru care se întâmplă asta, mai puțin: in­ca­pa­citatea de a veni cu formule noi, propuneri vi­a­bile, alternative la vechiul model propus de FMI, acela al echilibrării cu orice preț a de­fi­citului bugetar și un control cât mai riguros al companiilor de stat (prin management pri­vat și privatizări/listări), al pierderilor. Aceste al­ternative erau așteptate de la Guvernul Pon­ta și, cel puțin în ceea ce mă privește, nu pen­tru că politica FMI nu mi se pare justă, ci pen­tru că în opoziție Ponta & co. au criticat în per­manență acordul dacă nu pe fond, ca acum doi ani, pe formă în ultima perioadă, cu un amestec de discurs etatist și naționalist. De altfel, linia a doua a USL a lăsat nuanțele la o parte, a apăsat pedala naționalist-etatistă până la fund, a dat de pământ cu toate pri­vatizările, a râs de ideea listării pe bursă a com­paniilor energetice și a mi­nimalizat strategia de a ale­ge manageri privați.

Odată ajunși la putere, cu un mi­nistru de Finanțe, Florin Geor­gescu, dacă nu „tatăl și ma­ma“ ai acordului, oricum ru­dă apropiată, tonul critic s-a r