Acarul Păun şterge conştiincios cu o cârpă pupitrul cu butoane de pe biroul impiegatului de mişcare. Curăţenia înainte de toate! Gara Putna este pavoazată cu drapelele României şi Uniunii Europene. Totul e-n ordine, mersul trenurilor, afişat la vedere, oferă călătorului cinci perechi de personale pe ruta Dorneşti-Rădăuţi-Putna, ghişeul la care se vând bilete este curat-lună, peronul, măturat de curând, sala de aşteptare fără vreun muc pe jos… doar ambele semafoare, şi cel de intrare, şi cel de ieşire, postate pe oprire, arată că nici un tren nu va sosi ori pleca-n curând de la Putna. Nici n-are cum: secţia a fost desfiinţată. Şinele au prins rugină, linia abia se vede, potopită de buruieni.
Singurul personaj în acest decor de SF retro este bietul acar. I-am zis Păun fiindcă a rămas să tragă ponoasele: indicatoarele “spre gară” nu le-a dat jos nimeni, din “oficiosul” Mersul trenurilor afli la minut graficul orelor de plecare şi sosire, noaptea, gara este luminată ca-n totdeauna… se mai întâmplă să apară câte un călător inocent care le ia pe toate de bune şi vine… la tren. Mai ales acum, în plin sezon turistic, când mănăstirea e potopită de vizitatori şi-n Putna e obişnuitul du-te-vino văratic din zori până-n noapte. Păun este unicul ceferist rămas pe poziţii în gara Putna. Toţi ceilalţi au fost redistribuţi, pensionaţi, disponibilizaţi... aşa că acarul devine purtătorul de cuvânt nevoit să explice tuturor hotărârea “stăpânirii”.
O face cu obidă şi cu revoltă: “Ăsta-i pricazul. Dar, dom-le, cum să nu fie tren la Putna? Cum să se desfiinţeze gara din Rădăuţi? De ce să rămână ditamai oraşul cu câteva zeci de mii de locuitori făr-de tren?” Îi dau deplină dreptate. Chiar dacă zeul automobil a tranşat, pare-se, definitiv disputa privind întâietatea şi-n transportul de marfă, şi-n cel de călători, există şi alte temeiuri care obligă să se cugete mai adânc atun
