Tăvălugul instituţional din ultimele două luni a măturat, pe lângă instituţiile-veto aflate în calea demiterii preşedintelui, şi instituţii secundare ca miză politică, precum ICR. Cazul diplomaţiei culturale arată că drumul de la o agenţie culturală fadă la o instituţie autonomă este spectacular de scurt şi, probabil, reversibil.

Diplomaţia culturală şi programele Ins­ti­tutului Cultural Român au fost printre pri­mele victime colaterale ale guvernării din ultimele două luni, instituţia fiind acuzată de politizare, netrans­pa­ren­ţă şi ineficienţă a cheltuirii banului public. Deşi re­ac­ţi­i­le de sprijin ale artiştilor au fost prompte, uneori ne­aş­teptate şi vizibil ritoase, de­şi un protest „al pa­pioa­ne­lor“ organizat de ARCEN a adunat peste 500 de sus­ţi­nători în faţa sediului ICR, ordonanţa de urgenţă a tre­cut obiecţia de necons­ti­tu­ţionalitate şi acum instituţia se află în su­b­ordinea Senatului, cu mandatele de con­ducere depuse şi bugetul ciuntit.

Momentul este potrivit pentru o retrospectivă a diplomaţiei culturale iniţiate de ICR, în special pentru evoluţia spec­tacular de scurtă de la o agen­ţie culturală fadă la un actor cu respiraţie occidentală, cu misiunea clară de a susţine vizibilitatea bunurilor culturale şi a in­dus­triilor creative. Diplomaţia culturală a apă­rut ca instrument de politică externă al ma­rilor puteri europene la începutul se­co­lului XX şi menirea principală a fost de ad­juvant al diplomaţiei publice. Iniţial, pro­gramele au avut ca intenţie nu numai o „mission civilisatrice“ a Europei, ci şi con­servarea identităţii culturale şi a limbii comunităţilor etnice din afara statului-na­ţiune, prin sprijinul şcolilor, bibliotecilor şi bursierilor. Începuturile diplomaţiei cul­turale pentru Statele Unite ale Americii în­să au fost orientate spre asigurarea pre­zumţiei de bună-credinţă în contexte de ad­versitate a op