★★★★ Sorin Lavric, 10 eseuri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012
"Trecând prin faţa unei oglinzi aşezate într-o vitrină, m-am surprins cu coada ochiului şi am tresărit de neplăcere (...). De ce am tresărit? Fiindcă nu mă aşteptam să arăt aşa rău, cu acea mimică nespirituală, iritată, a omului tracasat (...). Credeam că altceva mi se citeşte pe chip, acel ceva pe care mă străduisem acasă să-l arăt în faţa oglinzii, pe scurt speram ca faţa sămi poarte blazonul nobleţii dorite."
Această confesiune face parte dintr- o carte de filosofie! Intitulată, cu o simplitate de bun-gust, "10 eseuri", cartea ne cucereşte de la prima pagină, tocmai pentru că autorul, Sorin Lavric, ni adresează ca om, nu ca filosof. Deşi... este un strălucit filosof.
Situându-se în succesiunea filosofilor- scriitori care şi-au folosit talentul literar pentru a-şi propaga ideile în cercuri cât mai largi (mă gândesc la Platon sau Schopenhauer, la Marcuse sau Liiceanu), Sorin Lavric "vorbeşte" adeseori la persoana întâi şi face referiri la viaţa de fiecare zi. ...Iată ce mi s-a întâmplat. Nu-i aşa că ţi se întâmplă şi ţie? Hai să încercăm să înţelegem împreună de ce! − aşa funcţionează relaţia autor-cititor pe parcursul celor "10 eseuri".
Ce înseamnă să iubeşti, de unde provine graţia unei femei, cum îşi reprezintă lumea un orb, ce valoare are frumuseţea fizică, în ce constă deosebirea dintre scrisul de mână şi scrisul la computer, la ce poate duce gândirea abstractă etc. etc – de asemenea probleme se ocupă Sorin Lavric.
Am da dovadă de discernământ dacă l-am consulta pe un filosof ca el − şi nu pe cine ştie ce astrolog caraghios-solemn în impostura lui – ori de câte ori am vrea să înţelegem mai bine existenţa. Nu mai suntem în Evul Mediu...
