Valea Prahovei, cu numeroasele ei staţiuni climaterice, a ajuns de multă vreme totuşi neîncăpătoare faţă de numărul vizitatorilor, care creşte din an în an, în proporţii foarte mari. De aceea, multă lume, din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării, nemaiputându-şi găsi loc la Sinaia, Buşteni, Predeal – neavând, pe de altă parte, localităţi pitoreşti, climaterice, mai însemnate, şi în apropiere de Capitala ţării – toată această lume se refugiază în timpul verilor fie peste munţi, fie mai departe, în Tirol şi în Elveţia. Cu toate acestea, în imediata apropiere a Bucureştilor – tot în judeţul Prahova – se află o regiune cu mult mai pitorească şi cu mult mai înzestrată, din punct de vedere climateric şi curativ, chiar decât Valea Prahovei. Această regiune splendidă despre care toţi călătorii vorbesc cu mare entuziasm – este partea de sus a Văii Teleajenului, începând de la Vălenii de Munte până la hotar. În Valea Teleajenului, pe o distanţă de 20 km – de la Măneci până la Bratocea (Keia) , munţii uriaşi, cu pădurile lor seculare, cu pâraiele, cu izvoarele, cu pajiştile împodobite de mii de flori, cu cele două mănăstiri solitare, Suzana şi Keia, dau naturii un aspect răpitor, fără asemănare.
Popas la Keia
La Keia unde altitudinea este de 1000 de metri de la nivelul mării , se ridică un întins platou, brăzdat de pâraie din toate părţile, mărginit de un grandios amfiteatru de masivi care îşi pierd vârfurile în nouri. E o adevărată regiune alpină, similară cu cele mai vestite localităţi din Alpii occidentali. Acest uimitor platou fiind închis din toate părţile între munţi, este lipsit de curenţi. Ploile sunt mai rare ca aiurea. Soarele luminează cu profunzime tot timpul zilei; pădurile seculare şi infinite, de fag, de brazi, de molifti şi de pini, ozonează şi îmbălsămează puternic atmosfera. Apa Teleajenului, cu căderile ei minunate, furnizează mijoacele
