Legea fundamentală a României prevede două situaţii în care preşedintele poate fi demis. Astfel, articolul 95 precizează că este posibilă “suspendarea din funcţie în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei”. În această primă situaţie, Parlamentul joacă rolul de acuzator public (a unui Parchet, care anchetează cazul şi produce probe) iar instanţa supremă este reprezentată de popor.

A doua modalitate de demitere a preşedintelui o reprezintă, conform articolului 96, “punerea sub acuzare, pentru înaltă trădare”, iar “competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Şi în acest de-al doilea caz acuzarea este pusă în mişcare de către Parlament, însă judecarea cazului revine unei instanţe propriu-zise.

Aparenta distincţie între cele două modalităţi constituţionale de demitere a preşedintelui rezidă în aceea că în primul caz vorbim de o decizie politică (poporul nu poate emite, nici măcar participativ, hotărâri de sancţionare penală), iar a doua cale este una juridică prin excelenţă. De aceea, cum este cazul de faţă, al suspendării preşedintelui Traian Băsescu, uzând de prima modalitate, acuzarea a adus în campania “electorală” argumente frivole, fără nici o legătură cu Constituţia (“Ţi-a redus pensia. Demite­-l!” sau “Te-a minţit. Demite-l!”). În concluzie, a doua modalitate de demitere a preşedintelui României, cea de care Parlamentul a făcut uz acum, dar şi în 2007, intră în categoria unei sancţiuni administrative (un soi de concediere sau de reziliere a contractului/mandatului), fundamentată pe raţiuni strict politice, nu de natură juridică.

Contradicţia subtilă între cele două prevederi constituţionale apare – cred eu – dintr-o confuzie. Legea fundamentală este privită drept una banală, asemeni Codului rutier, adică încălcarea ei presupune nu doar infracţiunea, ci şi contravenţia. Numai că “s