Un număr din Martor, revista Muzeului Ţăranului Român, a avut ca temă, la ideea Irinei Nicolau, „Bucureştii în timpul comunismului: rezistenţă, normalitate, supravieţuire“. Ca exemple de normalitate am evocat grupurile de discuţii şi de studiu, acele grupuri informale de prieteni reuniţi în jurul unor lecturi, al unui interes cultural sau spiritual comun. Fie că erau profesionişti sau amatori, cîţiva oameni creau laolaltă un spaţiu de încredere mutuală, de dialog firesc, de „adevăr“ în raport cu minciuna oficială atotstăpînitoare. Fiindcă în acele grupuri lucrurile ţineau de un interes autentic, fiindcă nu erau comandate, fiindcă priveau viaţa reală a spiritului, ele alcătuiau o gură de libertate, un aer în care se putea respira. În acei ani, Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul lui Gabriel Liiceanu ne-au fericit pe atît de mulţi fiindcă formulau în mod public experienţa – de înaltă calitate intelectuală – a unui astfel de spaţiu de libertate. Iată cuvintele lui Mircea Cărtărescu în Liber amicorum – „Cine putea să bănuiască pe atunci, cînd erau eroii tuturor, cînd simbolizau rezistenţa însăşi la idiotizarea ideologică a vremii, că aveau să fie acuzaţi, peste decenii, de pasivitate, de «închidere în turnul de fildeş», de «zonă cenuşie» care ar fi favorizat regimul... Numai cine n-a trăit cu adevărat în lumea românească în acei ani poate gîndi aşa“.

Pentru numărul din Martor, Andrei Pleşu mi-a acordat un interviu: „Păltiniş: voluptatea discretă a convivialităţii“. Acolo el spunea că nu mergeau la Noica în ideea de a se opune regimului, că reuniunile Păltinişului erau episoade de viaţă deplină. Nu erau reacţii faţă de opresiunea politică, nu erau construite prin raportare la ea. În dialog cu Noica, participanţii tineri se simţeau aşezaţi pe o direcţie fericită a vieţii lor, îşi puteau căuta mai bine, fiecare, nordul destinului propriu. Era o experienţă care,