Cu puţină luciditate, săptămâna viitoare haosul politic care a pus stăpânire pe România de mai bine de o lună ar trebui să se încheie. Nu de alta, dar filmul cu proşti în care ba sunt listele, ba nu sunt listele, în care ba suntem 15, ba 18 milioane de alegători sau în care avem şi momente suprarealiste de dispariţie şi reapariţie a unor pasaje din hotărârile CCR, capătă dimensiuni morbide. Căci de guvernare nu se mai ocupă nimeni, leul o ia la vale, iar pe bloguri de specialitate aud că economia scade abrupt şi investitorii străini îşi fac bagajele.

Acestea fiind spuse, la ce ne putem aştepta în viitorul apropiat? Ultima lună ne-a arătat că, în ceea ce priveşte partidele cel puţin, avem puţine speranţe că încleştarea politică aberantă se va opri. Corecţia va trebui să vină aşadar în principal din societatea civilă. Dar, dincolo de spectrul politic angajat, referendumul din 29 iulie ne-a arătat că avem o largă pătură a societăţii care nu se dă de ceasul morţii după „chiţibuşuri" ale procedurilor democratice şi după statul de drept, atâta vreme cât aceasta duce la victoria propriilor preferinţe politice. Aceeaşi situaţie, din păcate, şi la o bună parte a comentatorilor politici care nu vor sau nu pot să facă distincţia între popularitatea unui lider şi legitimitatea acestuia dobândită prin câştigarea alegerilor la termen. Pentru a da un exemplu din afară, faptul că după 10 ani de preşedinţie Jacques Chirac a fost, în ultimii doi ani de mandat, cel mai nepopular lider politic al Franţei de după război nu a determinat pe nimeni să-i conteste legitimitatea politică şi să însceneze „puciuri" parlamentare, conflicte constituţionale etc. pentru a-l da jos şi a fura startul alegerilor prezidenţiale. Căci despre asta este vorba în toată tărăşenia asta, în condiţiile în care USL nu a produs nici până azi o dovadă convingătoare de încălcare gravă a Constituţiei de căt