Terenul ştiinţific al discuţiei despre plagiat cunoaşte nuanţe delicate, de la un grad la altul şi de la un domeniu la altul, ceea ce nu face decît să ne conducă la o cazuistică infinită şi inutilă oricărei proceduri juridice. Aceasta însă nu înseamnă că plagiatul este indecidabil, ci înseamnă că nu ştiinţa este domeniul lui de decizie. Voi avansa aici teza că terenul de verificare a plagiatului este deontologia şi, implicit, politica...

În lumea modernă, ideea de autor s-a modificat radical faţă de lumea celor vechi. Motivul este simplu: cei vechi credeau că auctorialitatea nu este importantă, deoarece vedeau subiectul uman drept o desprindere incompletă şi inspirată de o natură divină, în care ne vom regăsi odată toţi, cu ideile noastre. Dimpotrivă, pentru lumea modernă, subiectul uman este ceva complet determinat şi independent de lume şi de ceilalţi. Cînd Descartes spune „cuget, deci exist“, el spune implicit sînt autor, deci nu plagiez. În lumea modernă, persoana umană se întemeiază pe ea însăşi, indiferent că este sau nu este creată. De aceea, în lumea noastră există conştiinţă auctorială.

Statul modern este întemeiat pe acest elogiu al singularităţii umane. Dacă nu am fi fiecare dintre noi o persoană separată de ceilalţi, nici statul nu ar fi unul modern, ci o gloată ai cărei membri lasă arme în mîinile altora, cărora le plătesc ceea ce atît de plastic s-a numit, într-un scandal mediatic de anul trecut, „taxă de şmecher“. Fără respectul faţă de persoană, nu sîntem stat modern, iar impozitele rămîn nişte nenorocite de „taxe de şmecher“.

În numele acestui principiu al singularităţii persoanei, pe care se construieşte statul modern, se poate afirma că plagiatul este un delict împotriva statului, iar nu împotriva ştiinţei. Dacă plagiezi într-o anumită ştiinţă, chiar de o sută de ori, aceeaşi lucrare, ştiinţa stă pe loc, pentru că nici despre pr