Nu cred că v-am mai spus acest lucru (oricum n-a venit vorba): fac parte dintre acei cetăţeni pentru care Delta Dunării e o întindere de apă, sălcii, ţînţari şi punct. Mă bucur pentru ea (şi pentru noi) că există, dar nu m-a atras. Am tresărit cvasipatriotic, acum trei decenii, cînd revista pariziană Pif Gadget oferea ca premii, pentru concursuri, excursii în Delta românească; dar nu erau genul de concursuri pe care-aş fi visat să le cîştig. Ştiu cît de cît istoria intrării Deltei în graniţele statului român (antărţ Tulcea era un oraş mai important decît Constanţa, Sulina era sediul Comisiei Europene a Dunării iar nu departe Brăila se profila, în comerţul Balcanilor, mai pregnant decît Atena!) şi cam atît.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?Am mers la mare – la cea românească sau la alte mări – de nenumărate ori şi, ca om cu nostalgia Sudului, m-am simţit în paradis; am fost şi prin munţi – ai noştri sau ai altora – de cîteva ori, dar n-a fost coup de foudre. În privinţa deltelor, pînă alaltăieri eram mai familiarizat cu Delta Nilului (în care am ajuns o dată) decît cu Delta Dunării (în care n-am pus piciorul). Ce ştiam despre Delta noastră datoram unor cărţi: una pentru copii, de prin anii ’70 (by Petre Luscalov), în care doi băieţi, numiţi Scatiul şi Babuşca, se luptă printre sălcii cu oarecare infractori, precum şi o alta – magica Europolis, a lui Jean Bart – despre care nu cred că e cazul să vă dau detalii.
Tot ce-aţi citit mai sus fu însă valabil pînă alaltăieri cînd, printr-un concurs de împrejurări, iată-mă-s plonjat pe malul unui lac căruia turcii i-au spus Lacul violet – adică Murighiol. Amicul-gazdă are o curte de 4800 de metri pătraţi (cu o casă pe măsură), care începe î
