Din ştirile pe care, inspirat, ni le trimite o casă foarte activă de licitaţii din România, aflăm că Uniunea Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, prescurtată ANEVAR de pe când era asociaţie, tocmai şi-a îmbogăţit rândurile cu evaluatori de pe piaţa de artă. Totul este ca la lege în legătură cu aceas-tă uniune-asociaţie, care e chiar de utilitate publică, şi nu are cum să fie altfel pentru că spusele ei dau nivel de preţ în multe chestiuni confuze de bani, justiţie, bănci şi oameni. De fapt, tocmai de acolo vin reclamaţiile şi revelaţiile care fericesc blogosfera. Când e vorba de domeniul imobiliar, situţia este complicată rău de tot, acuzaţiile curg, şi nu au cum să fie calmate de faptul că noul şef al ANEVAR vine direct de la o bancă. Nu vom încerca să luminăm zona evaluatorilor, care este extrem de amplă şi deloc uşor de cuprins într-una sau două priviri, ci doar să ne exprimăm neîncrederea în aşa- zişii evaluatori ai pieţei de artă româneşti. Nu nominal, desigur, ci mai degrabă în condiţiile oferite de societatea românească pentru existenţa unui evaluator profesionist de lucrări de artă.

În ultimul timp, pe un anumit canal de televiziune pentru care politica şi criza nu există ca subiecte, rulează cu reluare şi insistenţă documentare cu acţiune, imaginaţie, cultură, actualitate, social, americanisme, ritm, palpitaţie, tot ce trebuie. Este vorba de oameni pasionaţi de obiecte, care le caută, le cumpără, dar le şi vând. În America sunt câmpuri întregi de boxe, mici depozite individuale în care omul îşi depune tot felul de chestii, mai ales din cele care se bagă la noi în magaziile de la case, pe care nu le poţi pune în locuinţă. Dacă ocupantul unei astfel de boxe nu mai plăteşte chiria sau, cum se întâmplă prin State, dispare pur şi simplu şi nu îi mai pasă de depozit, un executor le scoate la licitaţie. Vânzarea se derulează la "botul calului", c