În urmă cu puţin timp, am fost invitat, la Academie, la o dezbatere pe tema „corectitudinii politice“. Printre vorbitori s-au aflat cîteva personalităţi culturale şi ştiinţifice de mare prestigiu. M-am dus atunci, reţin, cu puţină teamă în suflet. Mă întrebam dacă merita să adopt postura „avocatului diavolului“ şi să apăr faimoasa political correctness (cum am mai făcut-o, de altfel, şi cu alte ocazii, în presă, nu spre binele meu, desigur!) sau să mă încadrez, cuminte, în tendinţa generală, a criticii neconcesive. Cei dintre dumneavoastră mai puţin familiarizaţi cu acest – cum să-l numesc – „fenomen“ ce face ravagii în lumea apuseană – şi, cu precădere, în universităţi – nu trebuie să fie derutaţi de aparenta mea „inconsecvenţă“. Da, paradoxal (admit), corectitudinea politică se poate susţine şi repudia, în acelaşi timp, cu argumente convingătoare în ambele situaţii.
DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATPDeşi bănuiam că atitudinea de ansamblu va fi una de respingere (cum se întîmplă destul de des în mediile intelectuale, cînd se ridică problema „corectitudinii“) şi, ca atare, îmi dădea ghes ideea unei „apărări din oficiu“, s-a dovedit repede că precauţiile mele inaugurale nu-şi avuseseră rostul. Toţi participanţii trăiau cu dilema opţiunii, aşa-zicînd, oscilînd între imaginile (complementare, antinomic-filozofice, „dialectice“?) oferite de corectitudinea politică. Erau conotaţii ale noţiunii care nu puteau fi decît acceptate (ca elemente necesare în construcţia societăţii deschise) şi altele ce se cereau desfiinţate (ca elemente, paradoxal – repet –, distructive în construcţia unei societăţi deschise). Probabil că, exact din cauza acestui tip de reacţie contradictorie, polemica din jurul conceptului continuă (şi în spaţiul vestic), evitîndu-se stabilirea unui verdict clar.
Rămîne e
