În sfîrşit, democraţia noastră hiper-originală are o unitate de măsură... pe măsură: "Procurorul pe cap de locuitor". Cum funcţionează şi ce spune ea despre lumea în care trăim, se poate deduce cu uşurinţă din datele realităţii.
Dacă are o latură cantitativă, noţiunea de "procuror pe cap de locuitor" nu exprimă cîţi procurori există în România pentru fiecare locuitor, ci invers, cîte capete, scalpuri sau dosare de locuitor poate strînge la centură fiecare procuror. După cum se vede cu ochiul liber, zilele acestea, numărul poate ajunge uşor la cîteva sute, dar este de aşteptat ca progresele remarcabile în dezvoltarea acestui domeniu al democraţiei, atît de important, să mute repede barierele performanţei către ordinul de mărime al zecilor de mii, sutelor de mii şi, de ce nu?, al milionelor de locuitori. O să spuneţi că exagerez, iar populaţia României este în scădere, aşa că n-ar fi de unde atîtea milioane de cetăţeni, pentru cîţi procurori avem noi deja! Am să înlătur simplu această obiecţie, prin observaţia banală, potrivit căreia nu există nicio regulă care să-i împiedice pe doi sau mai mulţi procurori să-l deposedeze succesiv pe unul şi acelaşi cetăţean nu doar de scalp, ci şi de o parte mai mare sau mai mică din avutul lui, de drepturi legale şi constituţionale, de libertatea, ba chiar şi de viaţa lui, dresîndu-i nu unul, două, ci zeci, sute, ba chiar mii, zeci de mii de dosare. În acest sens, chiar dacă am rămas doar vreo 18 milioane, tot se poate ca fiecare procuror să atingă pragul de un milion de cetăţeni anchetaţi, cercetaţi şi în cazurile mai uşoare, chiar judecaţi! Mai există un aspect cantitativ, semnificativ, al noţiunii de "procuror pe cap de locuitor" care face referinţă la unitatea de timp. Ea măsoară timpul pe care îl petrece un locuitor, avînd pe capul său unul sau mai mulţi procurori. Poate să fie doar o zi, o săptămînă, dar poate să dureze
