„Adriano, te iubesc / Fără tine înnebunesc“, răsună de cum se duce căldura după-amiezii. Şi lumea ştie că Vasilică, văcarul satului, aduce cireada acasă. Vasilică s-a pripăşit în acest sat de cîmpie de vreo doi ani, venit de pe undeva de prin Moldova, după ce a luat toate satele la rînd. Nu ştie să facă altceva decît să mîne vacile de la spate. N-a mers niciodată la şcoală şi n-a prea dormit niciodată într-un pat adevărat, pînă anul trecut, cînd ţaţa Maria i-a dat de pomană o dormeză, cu saltea şi plapumă, şi perne, şi aşternut. Lux, ce să mai! Le-a ’nghesuit cum a putut în căsuţa de chirpici, ridicată la marginea satului.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriŞi de atunci trăieşte boiereşte, ba cu leguma de la vacile sătenilor, ba mai moare cîte unu’, şi el, oropsitu’ satului, nu-i niciodată uitat, ba o pomană, ba o milogeală… Nu moare de foame. Şi cum nu visează la palate, ci doar să trăiască de azi pe mîine, sperînd doar să nu moară iarna de frig şi vara de căldură, Vasilică e mulţumit. Copii, familie, casă – nu s-a prea gîndit la toate astea, pînă într-o zi, cînd i s-a părut lui că i-a picat cu tronc Adriana. Nu că ar fi vrut să se însoare, ci, aşa, din plictiseală i-a trecut prin minte că n-ar fi rău să-şi facă o iubită. A avut cîte o femeie prin mai toate satele pe unde a trecut, de ce n-ar avea şi aici una? Mai trece timpul. N-avea un gînd anume, ci, aşa, să aibă şi el o iubită. Şi apoi, ce mare scofală şi iubirea asta, îşi zicea, trebuie să ai doar o femeie căreia să-i cînţi şi ea să te lase s-o mîngîi. El cîntă seară de seară, dar Adriana nu crede acelaşi lucru despre iubire şi nu se lasă mîngîiată. Ba mai mult, de cum îl aude, iese repede din curte şi strigă cît o ţin plămînii: „Arde-te-ar focu’ de ţigan nenorocit. Ce crezi, mă, sărăci