El e de vină şi acum, iată, el e victimă. Nietzsche îl numea „cel mai rece dintre monştrii reci“. Probabil că aşa îi apărea teribilului dresor al amurgului Germania de la finele secolului al XIX-lea, recent unificată după războiul franco-prusac sub autoritatea politică a lui Bismarck. De fapt, Bismarck era un conservator realist, un om ponderat şi echilibrat, cu voce lină şi prezenţă liniştitoare. Dar maşinăria statului pusă în funcţiune de el, asociată Realpolitik-ului, putea da uşor impresia răcelii impersonale, a unui fel de imensitate implacabilă. Era, de fapt, în termeni hegelieni, obiectivitatea însăşi. Oricum, statul echilibrat şi ponderat, statul responsabil şi eficient în guvernare nu poate arăta altfel decît rece şi monstruos unui om hipersensibil şi tensionat, dominat de grandoare şi scepticism totodată, precum era Nietzsche. În România – din fericire sau din nefericire, nu sînt sigur –, experienţa statului de tip prusac din apogeul istoriei sale este cu totul necunoscută. La noi, statul nu a putut încarna niciodată obiectivitatea şi nu a putut niciodată să proiecteze naţiunea în istorie. La noi, statul poate fi şi inamic neiertător, dar şi prieten blînd şi generos. Acelaşi stat poate să te bage la puşcărie nemilos şi fără prea multe scrupule judiciare, dar poate şi să stea la o bere cu tine şi apoi să te protejeze cînd conduci maşina, băut, spre casă, în condiţiile în care tu eşti acelaşi, nici mai bun, nici mai rău, în prima sau în a doua situaţie. De aceea, la noi, statul nu e monstruos, ci feroce. Nu e absurd-kafkian, ci periculos de-a dreptul. În viziunea kafkiană, maşinăria statului macină absurd implacabil, e de neoprit. La noi, statul se porneşte şi se opreşte la comandă. Importantă, la noi, e comanda, nu procedura. Dacă comanda e corectă şi puternicul zilei dă o direcţie legitimă acţiunii statului, lucruri bune se întîmplă. Dacă e invers, atu