„Imnul Americii“ s-a auzit de 44 de ori (scriu articolul în dimineaţa ultimei zile de concurs) la această olimpiadă. Au dominat copios în atletism, nataţie, gimnastică, baschet şi în atîtea alte sporturi. Comentatorii îi tot prezentau pe sportivi ca studenţi acolo, studenţi dincolo. Normal, mi-am zis. Vîrsta sportului de performanţă este pe undeva pe la douăzeci de ani, aşadar este statistic logic ca bună parte dintre medaliaţi să fie studenţi.
DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt expiratApoi, am luat clasamentul primelor zece ţări la medalii şi pe cel al celor mai performante universităţi din lume. Le-am comparat. Ce să vezi? În topul celor mai bune universităţi (sînt mai multe topuri, dar diferenţele nu sînt spectaculoase), domină sistemul anglo-saxon: cele mai multe sînt americane, apoi cele englezeşti. Multe, de asemenea, din Australia. La medalii olimpice (ediţia londoneză): SUA – locul 1, Marea Britanie – locul 4, Australia – poziţia a 7-a.
Universităţile americane oferă burse de studii atleţilor cu performanţe deosebite. Le plătesc, aşadar, şcolarizarea. Ceea ce nu este puţin lucru pentru şcolile de peste Ocean (zeci de mii de dolari, anual). Sportivul-student nu este scutit de învăţătură. Dacă nu îşi ia examenele (corect), pierde bursa, în ciuda părerii antrenorilor. Au existat, e drept, ceva derapaje, mai ales în baschet, dar au fost relativ rapid corectate. Care e interesul tînărului? Şcolarizarea gratuită, într-o societate ultraconcurenţială. Care sînt interesele universităţii? Unu: prestigiul şi promovarea brandului. În societăţile anglo-saxone, elevul şi studentul au două datorii faţă de familie: să înveţe bine şi să fie în echipa şcolii (oricare ar fi disciplina sportivă). Competiţia între şcoli ţine de performanţa academică propriu-zisă, dar şi de cea sportivă. Nu uitaţi: competiţia britanică
