Plagiatul are o lungă istorie. Mai întîi să vedem de unde vine cuvîntul. În Roma antică, substantivul latin plaga desemna „plasă de vînătoare“, iar acţiunea de capturare a prăzii se numea plagium. Cu timpul, derivatul plagiarius ajunge să-i denumească pe traficanţii care furau sclavii altora. Marţial este primul autor care foloseşte acest cuvînt cu sensul de astăzi, adică „hoţi de texte“. Să-i dăm cuvîntul: „În versurile scrise de mine, Fidentine, / Ai strecurat o pagină din tine; / (…) Nu eu te acuz, ci versul de tine-adăugat, / O pagină ce strigă: «Ai furat»!“.

Vedem aşadar că plagiatul nu este o practică recentă, însă abia în ultimii ani ajunge la o răspîndire de-a dreptul îngrijorătoare. În trecutul nu foarte îndepărtat, pentru a avea acces la conţinutul unei cărţi, trebuia să mergi la bibliotecă şi să faci efortul de a copia de mînă ceea ce doreai să plagiezi.

Apariţia Internetului schimbă radical datele problemei. Plagiatorii sînt scutiţi de inconvenientele muncii fizice presupuse de scrisul de mînă. Acum e suficient să introduci un cuvînt în motorul de căutare şi ai accces instantaneu la nenumărate texte şi informaţii despre tema căutată. Apoi, computerul face treaba în locul tău, prin funcţiile copy-paste. Din păcate, printre utilizatorii acestei practici se numără şi studenţii. Pentru a face faţă la mulţimea referatelor care li se cer, unii o iau pe scurtătură şi livrează, fără ezitare, texte scrise de alţii, fără a indica sursa. În absenţa sancţiunilor, acest ilicit „modus operandi“ devine obişnuinţă, astfel încît între referatul de seminar copiat de pe Internet şi lucrarea de licenţă nu este decît o diferenţă de cantitate. De exemplu, în sesiunea din vara aceasta am depistat în lucrările coordonate de mine nu mai puţin de 15 încercări de fraudă. Anul trecut am avut doar două cazuri. Ceva s-a întîmplat: asistăm la o adevărată epidemie a plagi