Mi-am propus ca preţ de câteva numere ale ziarului să încerc să fac o trecere în revistă a ceea ce a însemnat această Olimpiadă londoneză pentru sport în general şi pentru România în special. Să ne amintim de momentele deosebite, să vedem unde ne situăm noi, dincolo de clasamentele oficiale, în contextul sportului mondial, să încercăm să aflăm dacă există speranţe de mai bine într-un viitor oarecare. Am să încep chiar cu... începutul, cu ceremonia deschiderii oficiale a Jocurilor. A fost un spectacol de un bun gust şi de o calitate care vorbesc de la sine despre ceea ce înseamnă educaţie şi cultură, adică elementele definitorii pentru Marea Britanie. De altfel, ei consideră Londra ca fiind „capitala culturală a lumii” („cultural capital of the world” zice sloganul standard care te îmbie să vii să o vizitezi, iar când ajungi acolo te convingi că nu e reclamă, ci un mare adevăr) şi au demonstrat asta cu vârf şi îndesat. Având încă vie în memorie ceremonia de la penultima ediţie, cea de la Beijing, ne-am putut convinge, live, de diferenţa dintre firesc şi grotesc, dintre bun simţ şi megalomanie, dintre artă şi kitsch-ul dus pe cele mai înalte culmi ale comunismului, plus frauda specifică sistemului (amintiţi-vă, vă rog, scena aia criminală cu fetiţa frumoasă făcând play-back, fiindcă vocea care se auzea era a uneia... urâte!!!). În acest context, aş vrea să vă întreb: cum v-aţi imagina dv. o ceremonie de deschidere a unei ipotetice Olimpiade la Bucureşti? Cu Inna în loc de Sir Paul McCartney!? Dintr-o dată discuţia ia sfârşit, fără posibilitatea de a mai fi reluată vreodată. Fac din nou apel la memoria dv.: vi-l amintiţi pe primarele Oprescu elucubrând la inaugurarea singurului stadion mai breaz din întreaga Românie? Şi cum o luase el în arătură cu Olimpiada pe care, în mintea lui complet tulbure, o vedea deja ca şi desfăşurată la Bucureşti, în 2024, parcă. Dacă so