Plagiatul este o mare bucurie. Plăcerea extraordinară de a intra în cartea altuia, fără nici o oprelişte, fără să spargi încuietori, fără să strici lacăte (cărţile au întotdeauna coperţile deschise!), îţi oferă sentimentul rafinat al efracţiei intelectuale la vedere. Se adaugă la asta şi ceea ce aş numi „complexul lui Ali Baba“, adică puseul gratificant care te îndeamnă, odată intrat în acea peşteră tipărită, să-ţi umpli nestingherit buzunarele cu cele mai preţioase cuvinte care nu-ţi aparţin, în vederea utilizării lor ulterioare. Şi, în sfîrşit, suprema satisfacţie este să simţi mîndria haiducească de a împărţi tuturor comorile altuia, într-o carte publicată sub numele tău, pentru a înlesni rămînerea în legendă a binefăcătorului spiritual (de exemplu, ce aţi zice de o baladă a lui Ponta Alimoş?). Legea dreptului de autor este grijulie cu această formă de altruism cultural. Pentru a nu-i descuraja pe cei ce ar putea să creadă că nu devii plagiator decît după un efort susţinut de copy-paste, definiţia dată plagiatului la art. 141 din lege nu distinge cantitativ între faptele celor care merită acest titlu, lăsînd să se bucure de el şi cei care au plagiat un rînd, şi cei care au plagiat 80 de pagini. Este o consacrare binemeritată, mai ales că acest tip de furt, fiind destul de abstract, ar trece neobservat de un popor care măsoară concret talentul de a fura: azi un ou, mîine un bou. De cuvinte, nici nu poate fi vorba. DE ACELASI AUTOR Aplicarea legii ca exerciţiu de sinceritate Pentru plagiatorul care ar putea să se simtă frustrat de faptul că unele complicaţii procedurale l-ar face să treacă neobservat, prevederile art. 145 din aceeaşi lege înlesnesc constatarea infracţiunii de către structurile specializate ale Inspectoratului General al Poliţiei, fără obligaţia existenţei unei plîngeri prealabile din partea celui vătămat. Astfel, căile consacrării sînt deschise şi e