Am sărbătorit recent darul unei cărţi, mai presus de mofturile scriitoriceşti ale momentului tulbure pe care-l trăim, la publicarea recentă a unei variante manuscrise a Jurnalului lui Nicolae Steinhardt. Am putut contempla astfel un text rescris din memorie după pierderea temporară a primului jurnal, devenit legendă mult mai târziu, prin publicarea sa din 1990. Deunăzi, acest jurnal, extaz mirabil al unui suflet consumat de fericirea posibilă, pe care Dumnezeu continuă să o ofere în locuri unde nimeni nu o caută, mi‑a sugerat mai mult ca oricând tragismul acelei frumuseţi, aproape intangibilă, pe care am sperat-o în decembrie 1989, crezând că ne-am eliberat de spectrul dictaturii. Eliberare căreia i-a lipsit, din păcate, şi exorcizarea necesară, care s-a tot îndepărtat în anii care au venit, pe nesimţite şi negândite. Şi chiar de speram ca într-o bună zi comunismul să se cureţe dintre noi, cu toate că întârzia să o facă, credeam că atunci când o va face va părăsi definitiv scena conştiinţelor noastre.

Ei bine, lucrurile au fost mai complicate şi, după intrigi repetate cu serioase lovituri de situaţii, romanul tranziţiei româneşti îşi desfăşoară încă acţiunea. Au trecut mai bine de douăzeci de ani şi Jurnalul fericirii lui Nicolae Steinhardt, iarăşi şi iarăşi, ne surprinde ca la liturghie, nepregătiţi. În primul rând pentru că n-am înţeles ce soi de otravă ne-a intoxicat până în 1989 şi am ajuns, precum sclavii evrei ieşiţi din Egipt, să regretăm în mod perfect sacrileg ceapa oferită gratuit robilor care clădeau templele păgâne în fibra intimă a propriului lor sânge. Apoi, fiindcă nimeni şi nimic nu poate clădi răul pe minciună fără să caute să îngâne cu orice preţ luciditatea adevărului din conştiinţe.

Totalitarismul ateu, importat dinspre Soare Răsare prin harul apropierii geografice şi al compromisurilor puterilor, sistemul subtil, expert în salvarea