A trecut mai mult de un deceniu de când societatea românească a dobândit şi problema resurselor aurifere de la Roşia Montană. Sursa: AGERPRES
Discuţiile s-au purtat în mod agresiv şi pătimaş, tema centrală a acestora fiind uneori legată de conservarea mediului şi neafectarea ecologică a zonei, alteori de conservarea patrimoniului şi de importanţă arheologică a Roşiei Montane şi întotdeauna de rentabilitatea proiectului, de avantajele şi dezavantajele pe care statul român, noi toţi cetăţenii, le-am avea la capătul exploatării aurului de la Alburnus Maior.
Eu nu sunt nici ecologist, nu am nicio înţelegere specială a rentabilităţii sau nerentabilităţii unei exploatări aurifere ca aceea de la Roşia Montană. Am însă preocupări profesionale legate de o zonă de importanţă arheologică deosebită cum este cea de la Roşia Montană.
Ceea ce am să încerc să fac în continuare nu are să fie nimic mai mult decât o relatare, pe cât sunt în stare de obiectivă, a unei recente vizite la Roşia Montană, vizita ce a urmat unui interesant seminar consacrat cercetărilor efectuate în ultimii ani în zona săpăturilor arheologice.
Lăsând cu totul la o parte rentabilitatea economică, ca şi întregul folclor care s-a dezvoltat în jurul grupurilor de interese care încearcă să îşi adjudece resursele de la Roşia Montană, lăsând cu totul la o parte tehnologiile şi riscurile ecologice pe care eventuala utilizare a acestora o reprezintă, lăsând cu totul la o parte discuţia extrem de aplicată din jurul intereselor care s-ar afla în spatele unor organizaţii neguvernamentale sau a altora, am să încerc să vă povestesc în exclusivitate ceea ce am văzut cu proprii mei ochi.
Am văzut în primul rând haldele de steril rămase în urma exploatărilor miniere succesive, mai ales în urma exploatărilor din perioada comunistă, am văzut apoi efortul unor oameni de a ecologiza unele dintre aceste z
