Scandalul iscat de ipoteza că prim-ministrul României, dr. Victor Ponta, ar fi plagiat zeci de pagini în lucrarea sa de doctorat a depăşit de mult graniţele ţării. S-au lansat ipoteze dintre cele mai diverse, de la cea că Victor Ponta habar nu avea că plagiase, fiindcă lucrarea nici măcar n-a fost scrisă de el, ci de un „negru“ angajat s-o facă, pînă la cea a conspiraţiei, care avansează ideea că prim-ministrul este victima unei conspiraţii coordonate de preşedintele Traian Băsescu.

Poate o fi şi conspiraţie. Dar dacă pui alături niscaiva pagini din teza de doctorat a domnului Ponta, Curtea Penală Internaţională, susţinută în 2003, şi niscaiva pagini din anumite cărţi apărute înainte de acel moment, îţi vine greu să respingi ideea plagiatului. Fraze, paragrafe, pagini întregi sînt identice sau cvasi-identice. Dacă le-ar vedea, pînă şi un copil de clasa a patra ar spune că nenea de care se zice că a copiat chiar a copiat. E unul din acele cazuri rare – sau, poate, nu chiar atît de rare – în care verdictul pare partea cea mai simplă, iar sarcina comisiilor de specialişti e una pur cantitativă: să stabilească nu dacă, ci doar cît s-a copiat.

Să nu uităm însă că aici e vorba de unul dintre tinerii de succes ai României, un exemplar de vîrf al noii generaţii de lideri politici, a cărui carieră fulminantă presupune un oarecare grad de inteligenţă. Un om inteligent n-ar fi copiat atît de neprofesionist, chiar neruşinat. Poate că totuşi altcineva şi-a tocit degetele pe tastele Ctrl-C/Ctrl-V ale computerului. Sau poate că în acele vremuri de mult apuse, adică în 2003, în România conceptul de proprietate intelectuală nu conta, după cum spunea – e drept, cu alte cuvinte – o Comisie de Etică ad-hoc, subordonată Ministerului Educaţiei, subordonat domnului Ponta. Dar mai există şi o altă posibilitate. Cum spuneam, Victor Ponta e un om inteligent. Poate mai inteligen