Victor Ştir cultivă o poezie a contrariilor. Fapt ce denotă o libertate morală propice captării unui dramatism care se fereşte a capota în luminiscenţa extazului ori a se supralicita în tenebrele compacte ale deznădejdii.

E un soi de echilibru în dezechilibru ce îngăduie discursului a se nutri cu propriile-i tensiuni, a-şi cultiva expresivităţile aşa „cum îi vin”. Niciun artificiu programatic, nicio aderenţă la o manieră de şcoală ori generaţionistă nu-l impietează. Textul decurge nestînjenit, mulîndu- se pe accidentele stărilor de suflet, ficţionalizînd în contul varietăţii lor. Amestecul de lirism şi „proză” e curent. Ia naştere astfel un contrast care potenţează tabloul poetic precum alăturarea nudului de un alb dominant de chipul negresei în Olympia lui Manet: „Cum să mai locuieşti/ în casă/ cu sfînta/ noaptea întreagă se roagă/ în bucătărie// citeşte peisaje din Paradis/ în gînd şi fumează” (Paradisul din bucătărie). Temeritatea se juxtapune timidităţii, bravura face casă bună cu ezitarea, avîntul pactizează cu torpoarea. Lirismul se sprijină pe această textură compozită, devenind cu atît mai intens cu cît substratul său e neîmpăcarea. O frămîntare ce nu izbuteşte a ajunge la liman, un zbucium autofag se resorb în imagine: „încălzesc întunericul/ căzut peste oraş/ lumina dinăuntru e rece/ fără folos// prin volume/ verbele dau în clocot/ şi zbor prin coperţile/ incandescente/ care înconjoară fruntea îngheţată” (Cîteva becuri). Ceea ce distinge viziunea poetului este transpunerea în intimitate dureroasă a registrului prozastic, un soi de confraternitate umilă cu materiile. Cînd sînt anorganice, acestea dobîndesc echivalenţe anatomo-fiziologice. Are astfel loc o descindere compasională a fiinţei în natura lor, asumată printr- o magnanimitate metaforică: „Galbene/ cînd înainte cînd înapoi/ spre nicăieri/ banii intră şi ies/ din chimir/ ca o inimă/ e